Prima fotografie înrămată mi-am luat-o în Anglia dintr-un charity shop. Eram studentă și căutam lucruri ieftine cu care să-mi decorez camera. Ramă mică verde cu un cuplu într-un cartier rezidential. Fotografia pare făcută în anii 2000. Nu mi-am pus niciodată poze cu familia și prietenii pe pereți așa că mi s-a părut funny să am una cu un cuplu necunoscut de vârsta alor mei. Tot funny mi s-a părut și în apartamentul de la Cluj - Sunt bunicile tale? Nu - ciudat, de ce le ai în casă? Și mai era una cringe - un bărbat care se uită de după o perdea din fâșii colorate din plastic, împotriva muștelor. Când am cumpărat fotografia nici nu am observat că nu are picioare, părea că stă pe scaun. Când m-am prins că încep să strâng o colecție, când venea vorba de asta zicem - colecționez fotografii înrămate cu oameni morți. Încă mai zic.
Uneori mi s-a părut ca le salvez - dacă nu cumpăr eu fotografia asta, o s-o ia altcineva pentru ramă și poate o să arunce fotografia. Ca și cum cu mine ar fi în siguranță. Mi-am justificat că e ok să car din Sao Paulo un album mare cu coperți de lemn și încă vreo două grele cât un sfert de bagaj - n-ar fi bine să mă gândesc la asta și ca la o investiție? Până la urmă, în Berlin mi-am luat dintr-un târg de cartier două albume cu cate 1 euro fiecare și în ceva vintage market din același oraș, albume din aceeași perioadă costau 20-30 de euro, dacă nu mai mult. Și oricum, la un moment dat urma să fac ceva cu ele. La fel cum la un moment dat urma să fac ceva și cu colecția de jucării urâte sau cu aia de pahare ciudate. Sau cu cutia de cărți poștale românești, o corespondență de la și către aceeași adresă, o cutie pe care am negociat-o la 100 de lei, poate cel mai scump lucru pe care l-am cumparat. Mă laud un pic, dar asta fac uneori și când vine cineva în vizită. Hai să-ți arăt ceva mișto. Ia uite cum e asta. Știu sigur că nu sunt singura, ca mi-au mai arătat și alții ce au mai găsit ei, am tot văzut arhive, publicații, expoziții.
De cele mai multe ori am cumparat două rame în loc de una dacă în fotografii era aceeași persoană sau chiar 3 albume mici ale aceleiași familii. Nu îmi place să le separ. Am făcut-o totuși și pe asta. Din Piața Universității am cumparat doua sau trei dintr-o cutie în care majoritatea proveneau clar din aceeași casă. Dar ce să fac? Voia 20 sau 25 de lei pe o fotografie. Până la urmă parcă am dat doar 10 și pe una i-am dăruit-o prietenei mele, părea că-i place. Nici din Grecia de lângă Acropole nu am cumpărat toată cutia. Dar erau fotografii și vederi ale unui lăutar român, cum aș fi putut să nu le iau? Dacă aș fi avut foarte mulți bani le-aș fi luat pe toate. Hoarder.
M-am simțit prost la un moment dat când mi-am dat seama că pe unele nici nu mai știu de unde le-am luat. Un colecționar știe ce și de unde are. M-am bucurat când mi-am dat seama că am albumul familiei primarului din anii ‘30 din Sao Paulo. Nu obișnuiesc să caut oamenii din fotografii, în cazul ăsta era un bilet, o foaie de matematica cu numele familiei, probabil pus acolo de bătranul de la care l-am luat din târg. L-am cumpărat pentru că m-a cucerit cât de bogați păreau oamenii. M-am întrebat după dacă nu mai bine ramânea în orașul ală. Acum că știu cine sunt mă gândesc să le scriu să-i întreb dacă îl vor. Să-l dau sau să-l vând? Cam așa e, uneori mă simt vinovată că le am eu în loc să le aibă alții, alteori foarte fericită că fără să-mi dau seama am ajuns să am o colecție. Și mă tot răzgândesc legat de ce să fac cu ele, de cele mai multe ori, e adevărat, când mă mai întreabă mama sau bunica și cu astea ce faci? Unde le mai pui?
Grupul privat Negativos Encontrados de pe Facebook are 28.000 de membri care din 2012 publică fotografii găsite pe străzi. O fotografie într-o baltă cu captionul am ajuns prea târziu, un maldăr de fotografii aruncate la gunoi - câtă tristețe trebuie să fi adus acestea cuiva astfel încât să le arunce. Întrebări dacă le-a luat, dacă poate să le urce pe grup, unde le-a găsit, mai sunt acolo, te rog spune-mi că cineva le-a salvat. Unii sunt triști că cineva ar fi atât de insensibil încât să le arunce, altul vorbește despre cum deși nu suntem înrudiți, fotografiile astea fac parte din identitatea noastră socială comună. Iar altul trimite la motto-ul grupului, care, zice el, se aplică perfect în cazul asta ca și în multe altele. Motto-ul grupului îl citează pe Christian Boltanski care spune că se zice că mori de două ori, prima dată atunci când chiar mori, și a doua oară atunci când cineva găsește o fotografie cu tine și nu știe cine ești. Eu nu am găsit fotografii aruncate, am primit însă o pungă întreagă. L-am văzut că a aruncat-o la gunoi și am luat-o pentru tine. Văzuseră fotografiile din apartamentul din Cluj. Nu le pune și tu online. Nu le pun. Odată eram hotărâtă să scanez și să arăt lumii o serie de fotografii, vreo 50 de fotografii pătrate și cateva polaroide. Foarte frumoase. O femeie blondă coafată impecabil îmbrăcată în tot felul de șorțuri și cămăși colorate și o sufragerie multicoloră de la sfârșitul anilor 70. Pe astea ar trebui să le vadă toată lumea. Printre ele este poza unui băiat gol de la brâu în jos care stă crăcănat pe wc. Câți ani sunt din 80 până acum? M-am gândit că trăiește și că ar fi frumos să îl întreb și pe el cum vede situația. Să o pun sau nu? Așa că am renunțat.
Bunica îmi zice că din fotografiile pe care le are ea merită aia cu ea și bunicul cu bagajele, după nuntă. Și aia cu strabunicii că e veche, are peste 100 de ani. Nu o deranjează să le vadă și altcineva. I-am întrebat și pe alții, și pare că mai nimeni nu e preocupat de ce o să se întâmple cu albumele lor după. E frumos să rămână ceva în urma noastră. Dacă vrem. Și dacă nu vrem, ce? Oricum nu o să ne mai recunoască nimeni. Și, foarte important, memoria colectivă.
Într-o conferință de antropologie vizuală Fabiana Bruno vorbea despre cum sunt folosite în arhive sau de către artiști aceste fotografías huérfanas. Nu vorbesc portugheză așa că am rămas doar cu metafora. Am adoptat niște fotografii și cât timp sunt ale mele încerc să le cresc între responsabilitatea pentru memoria colectivă și dreptul la privacy. Suspectez ca mulți nu intuiau că măcar 28.000 de oameni o să le vadă fotografia în același timp. Dacă, prin absurd, unii ar fi vrut să își ascundă fața, ar fi făcut-o simplu, cu foarfeca.
Uneori mi s-a părut ca le salvez - dacă nu cumpăr eu fotografia asta, o s-o ia altcineva pentru ramă și poate o să arunce fotografia. Ca și cum cu mine ar fi în siguranță. Mi-am justificat că e ok să car din Sao Paulo un album mare cu coperți de lemn și încă vreo două grele cât un sfert de bagaj - n-ar fi bine să mă gândesc la asta și ca la o investiție? Până la urmă, în Berlin mi-am luat dintr-un târg de cartier două albume cu cate 1 euro fiecare și în ceva vintage market din același oraș, albume din aceeași perioadă costau 20-30 de euro, dacă nu mai mult. Și oricum, la un moment dat urma să fac ceva cu ele. La fel cum la un moment dat urma să fac ceva și cu colecția de jucării urâte sau cu aia de pahare ciudate. Sau cu cutia de cărți poștale românești, o corespondență de la și către aceeași adresă, o cutie pe care am negociat-o la 100 de lei, poate cel mai scump lucru pe care l-am cumparat. Mă laud un pic, dar asta fac uneori și când vine cineva în vizită. Hai să-ți arăt ceva mișto. Ia uite cum e asta. Știu sigur că nu sunt singura, ca mi-au mai arătat și alții ce au mai găsit ei, am tot văzut arhive, publicații, expoziții.
De cele mai multe ori am cumparat două rame în loc de una dacă în fotografii era aceeași persoană sau chiar 3 albume mici ale aceleiași familii. Nu îmi place să le separ. Am făcut-o totuși și pe asta. Din Piața Universității am cumparat doua sau trei dintr-o cutie în care majoritatea proveneau clar din aceeași casă. Dar ce să fac? Voia 20 sau 25 de lei pe o fotografie. Până la urmă parcă am dat doar 10 și pe una i-am dăruit-o prietenei mele, părea că-i place. Nici din Grecia de lângă Acropole nu am cumpărat toată cutia. Dar erau fotografii și vederi ale unui lăutar român, cum aș fi putut să nu le iau? Dacă aș fi avut foarte mulți bani le-aș fi luat pe toate. Hoarder.
M-am simțit prost la un moment dat când mi-am dat seama că pe unele nici nu mai știu de unde le-am luat. Un colecționar știe ce și de unde are. M-am bucurat când mi-am dat seama că am albumul familiei primarului din anii ‘30 din Sao Paulo. Nu obișnuiesc să caut oamenii din fotografii, în cazul ăsta era un bilet, o foaie de matematica cu numele familiei, probabil pus acolo de bătranul de la care l-am luat din târg. L-am cumpărat pentru că m-a cucerit cât de bogați păreau oamenii. M-am întrebat după dacă nu mai bine ramânea în orașul ală. Acum că știu cine sunt mă gândesc să le scriu să-i întreb dacă îl vor. Să-l dau sau să-l vând? Cam așa e, uneori mă simt vinovată că le am eu în loc să le aibă alții, alteori foarte fericită că fără să-mi dau seama am ajuns să am o colecție. Și mă tot răzgândesc legat de ce să fac cu ele, de cele mai multe ori, e adevărat, când mă mai întreabă mama sau bunica și cu astea ce faci? Unde le mai pui?
Grupul privat Negativos Encontrados de pe Facebook are 28.000 de membri care din 2012 publică fotografii găsite pe străzi. O fotografie într-o baltă cu captionul am ajuns prea târziu, un maldăr de fotografii aruncate la gunoi - câtă tristețe trebuie să fi adus acestea cuiva astfel încât să le arunce. Întrebări dacă le-a luat, dacă poate să le urce pe grup, unde le-a găsit, mai sunt acolo, te rog spune-mi că cineva le-a salvat. Unii sunt triști că cineva ar fi atât de insensibil încât să le arunce, altul vorbește despre cum deși nu suntem înrudiți, fotografiile astea fac parte din identitatea noastră socială comună. Iar altul trimite la motto-ul grupului, care, zice el, se aplică perfect în cazul asta ca și în multe altele. Motto-ul grupului îl citează pe Christian Boltanski care spune că se zice că mori de două ori, prima dată atunci când chiar mori, și a doua oară atunci când cineva găsește o fotografie cu tine și nu știe cine ești. Eu nu am găsit fotografii aruncate, am primit însă o pungă întreagă. L-am văzut că a aruncat-o la gunoi și am luat-o pentru tine. Văzuseră fotografiile din apartamentul din Cluj. Nu le pune și tu online. Nu le pun. Odată eram hotărâtă să scanez și să arăt lumii o serie de fotografii, vreo 50 de fotografii pătrate și cateva polaroide. Foarte frumoase. O femeie blondă coafată impecabil îmbrăcată în tot felul de șorțuri și cămăși colorate și o sufragerie multicoloră de la sfârșitul anilor 70. Pe astea ar trebui să le vadă toată lumea. Printre ele este poza unui băiat gol de la brâu în jos care stă crăcănat pe wc. Câți ani sunt din 80 până acum? M-am gândit că trăiește și că ar fi frumos să îl întreb și pe el cum vede situația. Să o pun sau nu? Așa că am renunțat.
Bunica îmi zice că din fotografiile pe care le are ea merită aia cu ea și bunicul cu bagajele, după nuntă. Și aia cu strabunicii că e veche, are peste 100 de ani. Nu o deranjează să le vadă și altcineva. I-am întrebat și pe alții, și pare că mai nimeni nu e preocupat de ce o să se întâmple cu albumele lor după. E frumos să rămână ceva în urma noastră. Dacă vrem. Și dacă nu vrem, ce? Oricum nu o să ne mai recunoască nimeni. Și, foarte important, memoria colectivă.
Într-o conferință de antropologie vizuală Fabiana Bruno vorbea despre cum sunt folosite în arhive sau de către artiști aceste fotografías huérfanas. Nu vorbesc portugheză așa că am rămas doar cu metafora. Am adoptat niște fotografii și cât timp sunt ale mele încerc să le cresc între responsabilitatea pentru memoria colectivă și dreptul la privacy. Suspectez ca mulți nu intuiau că măcar 28.000 de oameni o să le vadă fotografia în același timp. Dacă, prin absurd, unii ar fi vrut să își ascundă fața, ar fi făcut-o simplu, cu foarfeca.